Activitati de consiliere

 
 

ACTIVITĂȚI DE CONSILIERE

PROFESOR CONSILIER:

EMILIANA CHIRA

 

OBIECTIVE URMĂRITE ÎN CADRUL ACTIVITĂȚILOR DE CONSILIERE:

  • Să se familiarizeze cu reguli de comportare în cadrul grupului;
  • Să învețe să-i asculte pe ceilalți fără să-i întrerupă;
  • Să înțeleagă faptul că o situație problemă are întotdeauna o rezolvare;
  • Să se familiarizeze cu emoțiile de bază;
  • Să identifice comportamente de cooperare;
  • Să înțeleagă faptul că există și persoane cu dizabilități;
  • Să exerseze abilități de conversație;
  • Să înțeleagă cauzele ți consecințele emoțiilor;
  • Să conștientizeze emoțiile trăite;
  • Să asocieze trăirile emoționale cu un anumit context;
  • Să identifice emoțiile de bucurie, furie, tristețe, teamă;
  • Să exerseze abilitățile de conversație necesare cooperării.

 

 

SFATURI   PENTRU    PĂRINȚI!

 

 

 

1. Nu mă răsfăţa.

Ştiu foarte bine că nu mi se cuvine tot ceea ce cer. Dar încerc totuşi.

2. Nu-ţi fie teamă să fii ferm cu mine.

Asta mă aşază la locul meu.

3. Nu folosi forţa cu mine.

Asta mă obişnuieşte cu ideea că numai forţa contează.

4. Nu fi inconsecvent.

Asta mă pune în încurcătură şi mă face să încerc să scap nepedepsit.

5. Nu-mi face promisiuni.

S-ar putea să nu le poţi ţine. Asta mă va face să-mi pierd încrederea în tine.

6. Nu răspunde provocărilor mele atunci când spun sau fac lucruri care te supără.

Voi încerca atunci să capăt şi mai multe „victorii”.

7. Nu te supăra prea tare când îţi spun „te urăsc”.

Nu cred ce spun, dar vreau să te fac să-ţi pară rău pentru ceea ce mi-ai făcut.

8. Nu mă face să mă simt mai mic decât sunt.

Voi încerca să-ţi dovedesc contrariul, purtându-mă ca o persoană „importantă”.

9. Nu face în locul meu nimic din ceea ce aş putea face singur.

Asta mă face să mă simt ca un copil mic şi voi continua să te folosesc în serviciul meu.

10. Nu mă corecta în public.

Voi fi mult mai sensibil dacă îmi vei vorbi blând între patru ochi.

11. Nu mă face să simt că greşelile mele sunt păcate.

Trebuie să învăţ că pot face greşeli fără să simt că nu sunt bun de nimic.

12. Nu mă cicăli.

Dacă o faci, va trebui să mă protejez prin a părea surd.

13. Nu mă respinge când pun întrebări cinstite.

Dacă o faci, vei constata că nu te mai întreb şi caut informaţii în altă parte.

14. Nu încerca niciodată să pari perfect sau infailibil, pentru că mă vei face să simt că nu te voi putea ajunge niciodată.

15. Nu uita că nu pot creşte fără încurajări şi înţelegere.


 

Cum transformi un „nu” in „da”. Tehnici de negociere cu copilul de 3 ani

 

Oricine a avut cel putin o singura data experienta comunicarii cu un copil de 2,5-3,5 ani stie ca pana si cele mai banale activitati cotidiene se pot transforma in cateva secunde in cele mai mari provocari.

Astfel ca propozitii precum „Nu vreau sa mananc”, „Nu vreau sa iesim afara”, „Nu vreau sa imbrac pantalonii albastri” iti pot strica nu doar momentul, ci chiar intreaga zi, la fel si pe cea a micutului.

Impunerea cu rigiditate a propriei opinii nu este o solutie, la fel cum nu este o solutie sa facem exclusiv ce spune ca vrea sau nu vrea copilul mic. Mai ales ca, de multe ori, el spune ca nu vrea ceva cand, in realitate, isi doreste acel lucru.

„Nu, nu, nu!” 5 trucuri eficiente cum sa convingi un copil mic incapatanat

Programul complet al activităților tale cu copilul de 1-3 ani

Care este solutia?

Pentru a-l determina pe copil sa faca anumite lucruri pe care spune ca nu vrea sa le faca, psihologul rus Anna Bikova ii sfatuieste pe parinti sa-l scoata pe micut din context si sa recreeze lumea din jurul lui. Chiar daca suna destul de pretentios, iata cateva exemple cum poti transpune aceasta solutie in realitatea de zi cu zi:

– Nu! Nu vreau sa-mi pun pantofii!

– Bine, atunci lasa-i sa sara singuri pe piciorusele tale (spus cu o intonatie jucausa). Pantofii isi iau avant… Start! Dreptul l-a depasit pe stangul si hop! sare pe piciorus!

-Nu, nu vreau sa mananc!

– In regula, nu vom manca. Hai sa stam pur si simplu la masa sa vedem cum mananca ceilalti. Uite cum pluteste cartoful (carnea, orezul etc.) in ciorba! Hai sa-l prindem!

Si prindem cu lingura pe rand toti cartofii, carnea etc. Poti inlocui conceptul de pranz cu o iesire la pescuit.

– Nu! Nu vreau sa dorm!

– Bine, nu dormi. Astazi nu vom dormi la pranz. Vom sta pe pat si vom astepta sa vina mama (tata).

Copilul e de acord si, 5 minute mai tarziu, adoarme, deoarece, in realitate, ii este somn, insa nu are constiinta ca doarme.

– Nu! Nu vreau sa ma dezbrac!

– Bine, nu te dezbraca. Nu trebuie. Culca-te imbracat. Hai sa eliberam doar burtica. Burtica trebuie sa se odihneasca de la nasturei si elastice. Ca sa se odihneasca burtica, hai sa dam jos pantalonasii, fara sa te dezbraci.

– Nu! Nu merg la plimbare!

– In regula. Astazi nu mergem la plimbare. Mergem sa cautam o comoara! Unde e lopatica ta? Ia-o si hai sa mergem mai repede ca sa nu o gaseasca altcineva inaintea noastra!

Crizele de plans la copii. Cele mai bune tehnici pentru parintii cu copii incapatanati

Copilul este agresiv, lovește, mușcă sau trage de păr? Iată ce trebuie să faci!

Pe de alta parte, copiilor aflati la aceasta varsta nu le place deloc sa auda un refuz, un „nu” la adresa lor. Atunci cand aude cuvantul „nu”, micutul incepe sa protesteze si nu mai este atent la niciun argument care urmeaza dupa aceea.

Asadar, in loc sa-i spui copilului „nu”, ii poti spune „da”, urmat de explicatii. Important este ca cel mic sa se simta acceptat si inteles, chiar daca nu ii poti satisface cererea pe moment.

Iata cateva exemple:

  • Da, inteleg ca vrei sa mai stam in parc. Insa s-a facut seara si e timpul sa mergem acasa. Sa ne gandim ce lucruri interesante vrei sa facem cand ajungem acasa!
  • Da, inteleg ca vrei aceasta jucarie. Acum nu am bani la mine. Vom trece pe aici sa o cumparam data viitoare.
  • Da, inteleg ca vrei sa bei laptele chiar acum. Doar ca este inca foarte foarte fierbinte. Hai sa suflam impreuna ca sa se raceasca mai repede.

Cum transformi un „nu” in „da”. Tehnici de negociere cu copilul de 3 ani

 

Oricine a avut cel putin o singura data experienta comunicarii cu un copil de 2,5-3,5 ani stie ca pana si cele mai banale activitati cotidiene se pot transforma in cateva secunde in cele mai mari provocari.

Astfel ca propozitii precum „Nu vreau sa mananc”, „Nu vreau sa iesim afara”, „Nu vreau sa imbrac pantalonii albastri” iti pot strica nu doar momentul, ci chiar intreaga zi, la fel si pe cea a micutului.

Impunerea cu rigiditate a propriei opinii nu este o solutie, la fel cum nu este o solutie sa facem exclusiv ce spune ca vrea sau nu vrea copilul mic. Mai ales ca, de multe ori, el spune ca nu vrea ceva cand, in realitate, isi doreste acel lucru.

„Nu, nu, nu!” 5 trucuri eficiente cum sa convingi un copil mic incapatanat

Programul complet al activităților tale cu copilul de 1-3 ani

Care este solutia?

Pentru a-l determina pe copil sa faca anumite lucruri pe care spune ca nu vrea sa le faca, psihologul rus Anna Bikova ii sfatuieste pe parinti sa-l scoata pe micut din context si sa recreeze lumea din jurul lui. Chiar daca suna destul de pretentios, iata cateva exemple cum poti transpune aceasta solutie in realitatea de zi cu zi:

– Nu! Nu vreau sa-mi pun pantofii!

– Bine, atunci lasa-i sa sara singuri pe piciorusele tale (spus cu o intonatie jucausa). Pantofii isi iau avant… Start! Dreptul l-a depasit pe stangul si hop! sare pe piciorus!

-Nu, nu vreau sa mananc!

– In regula, nu vom manca. Hai sa stam pur si simplu la masa sa vedem cum mananca ceilalti. Uite cum pluteste cartoful (carnea, orezul etc.) in ciorba! Hai sa-l prindem!

Si prindem cu lingura pe rand toti cartofii, carnea etc. Poti inlocui conceptul de pranz cu o iesire la pescuit.

– Nu! Nu vreau sa dorm!

– Bine, nu dormi. Astazi nu vom dormi la pranz. Vom sta pe pat si vom astepta sa vina mama (tata).

Copilul e de acord si, 5 minute mai tarziu, adoarme, deoarece, in realitate, ii este somn, insa nu are constiinta ca doarme.

– Nu! Nu vreau sa ma dezbrac!

– Bine, nu te dezbraca. Nu trebuie. Culca-te imbracat. Hai sa eliberam doar burtica. Burtica trebuie sa se odihneasca de la nasturei si elastice. Ca sa se odihneasca burtica, hai sa dam jos pantalonasii, fara sa te dezbraci.

– Nu! Nu merg la plimbare!

– In regula. Astazi nu mergem la plimbare. Mergem sa cautam o comoara! Unde e lopatica ta? Ia-o si hai sa mergem mai repede ca sa nu o gaseasca altcineva inaintea noastra!

Crizele de plans la copii. Cele mai bune tehnici pentru parintii cu copii incapatanati

Copilul este agresiv, lovește, mușcă sau trage de păr? Iată ce trebuie să faci!

Pe de alta parte, copiilor aflati la aceasta varsta nu le place deloc sa auda un refuz, un „nu” la adresa lor. Atunci cand aude cuvantul „nu”, micutul incepe sa protesteze si nu mai este atent la niciun argument care urmeaza dupa aceea.

Asadar, in loc sa-i spui copilului „nu”, ii poti spune „da”, urmat de explicatii. Important este ca cel mic sa se simta acceptat si inteles, chiar daca nu ii poti satisface cererea pe moment.

Iata cateva exemple:

  • Da, inteleg ca vrei sa mai stam in parc. Insa s-a facut seara si e timpul sa mergem acasa. Sa ne gandim ce lucruri interesante vrei sa facem cand ajungem acasa!
  • Da, inteleg ca vrei aceasta jucarie. Acum nu am bani la mine. Vom trece pe aici sa o cumparam data viitoare.
  • Da, inteleg ca vrei sa bei laptele chiar acum. Doar ca este inca foarte foarte fierbinte. Hai sa suflam impreuna ca sa se raceasca mai repede.

Cum transformi un „nu” in „da”. Tehnici de negociere cu copilul de 3 ani

 

Oricine a avut cel putin o singura data experienta comunicarii cu un copil de 2,5-3,5 ani stie ca pana si cele mai banale activitati cotidiene se pot transforma in cateva secunde in cele mai mari provocari.

Astfel ca propozitii precum „Nu vreau sa mananc”, „Nu vreau sa iesim afara”, „Nu vreau sa imbrac pantalonii albastri” iti pot strica nu doar momentul, ci chiar intreaga zi, la fel si pe cea a micutului.

Impunerea cu rigiditate a propriei opinii nu este o solutie, la fel cum nu este o solutie sa facem exclusiv ce spune ca vrea sau nu vrea copilul mic. Mai ales ca, de multe ori, el spune ca nu vrea ceva cand, in realitate, isi doreste acel lucru.

„Nu, nu, nu!” 5 trucuri eficiente cum sa convingi un copil mic incapatanat

Programul complet al activităților tale cu copilul de 1-3 ani

Care este solutia?

Pentru a-l determina pe copil sa faca anumite lucruri pe care spune ca nu vrea sa le faca, psihologul rus Anna Bikova ii sfatuieste pe parinti sa-l scoata pe micut din context si sa recreeze lumea din jurul lui. Chiar daca suna destul de pretentios, iata cateva exemple cum poti transpune aceasta solutie in realitatea de zi cu zi:

– Nu! Nu vreau sa-mi pun pantofii!

– Bine, atunci lasa-i sa sara singuri pe piciorusele tale (spus cu o intonatie jucausa). Pantofii isi iau avant… Start! Dreptul l-a depasit pe stangul si hop! sare pe piciorus!

-Nu, nu vreau sa mananc!

– In regula, nu vom manca. Hai sa stam pur si simplu la masa sa vedem cum mananca ceilalti. Uite cum pluteste cartoful (carnea, orezul etc.) in ciorba! Hai sa-l prindem!

Si prindem cu lingura pe rand toti cartofii, carnea etc. Poti inlocui conceptul de pranz cu o iesire la pescuit.

– Nu! Nu vreau sa dorm!

– Bine, nu dormi. Astazi nu vom dormi la pranz. Vom sta pe pat si vom astepta sa vina mama (tata).

Copilul e de acord si, 5 minute mai tarziu, adoarme, deoarece, in realitate, ii este somn, insa nu are constiinta ca doarme.

– Nu! Nu vreau sa ma dezbrac!

– Bine, nu te dezbraca. Nu trebuie. Culca-te imbracat. Hai sa eliberam doar burtica. Burtica trebuie sa se odihneasca de la nasturei si elastice. Ca sa se odihneasca burtica, hai sa dam jos pantalonasii, fara sa te dezbraci.

– Nu! Nu merg la plimbare!

– In regula. Astazi nu mergem la plimbare. Mergem sa cautam o comoara! Unde e lopatica ta? Ia-o si hai sa mergem mai repede ca sa nu o gaseasca altcineva inaintea noastra!

Crizele de plans la copii. Cele mai bune tehnici pentru parintii cu copii incapatanati

Copilul este agresiv, lovește, mușcă sau trage de păr? Iată ce trebuie să faci!

Pe de alta parte, copiilor aflati la aceasta varsta nu le place deloc sa auda un refuz, un „nu” la adresa lor. Atunci cand aude cuvantul „nu”, micutul incepe sa protesteze si nu mai este atent la niciun argument care urmeaza dupa aceea.

Asadar, in loc sa-i spui copilului „nu”, ii poti spune „da”, urmat de explicatii. Important este ca cel mic sa se simta acceptat si inteles, chiar daca nu ii poti satisface cererea pe moment.

Iata cateva exemple:

  • Da, inteleg ca vrei sa mai stam in parc. Insa s-a facut seara si e timpul sa mergem acasa. Sa ne gandim ce lucruri interesante vrei sa facem cand ajungem acasa!
  • Da, inteleg ca vrei aceasta jucarie. Acum nu am bani la mine. Vom trece pe aici sa o cumparam data viitoare.
  • Da, inteleg ca vrei sa bei laptele chiar acum. Doar ca este inca foarte foarte fierbinte. Hai sa suflam impreuna ca sa se raceasca mai repede.

 

 

8 lucruri esentiale pentru a fi un parinte bun

 

 

           Relatia dintre parinti si copii aduce cele mai multe satisfactii unui om. Nici o experienta trecuta sau viitoare nu se compara cu aceea de a avea un copil, de a te implica in cresterea si dezvoltarea lui, de a-i da cele mai bune sfaturi si de a-l calauzi in viata. Intotdeauna oamenii se vor intreba cum sa procedeze pentru a reusi sa fie un parinte bun pentru copilul sau. Nu exista “reteta perfecta”, ce functioneaza la o familie, poate sa nu dea roade in alta, insa sunt oricand binevenite idei care sa aduca un plus relatiei dintre parinti si copii.

       

                               

          Iata 8 lucruri esentiale pentru a fi un parinte bun.

 

Dragoste si afectiune

         Daca dragoste nu e, nimic nu e, se zice din batrani. La fel de valabila este si in relatia dintre parinti si copii. Indiferent de cate traznai sau lucruri catalogate drept “rele” fac copiii, ei nu trebuie sa uite niciodata ca sunt iubiti de catre parinti. Un “Te iubesc” si o imbratisare calda fac mai mult decat o suta de predici.

 

Intelegere

 

          Sa-ti asculti si sa-ti intelegi copiii este un al element-cheie in relatia dintre parinti si copii. Ori de cate ori au ceva de spus, fii acolo pentru ei. Incurajeaza-i sa-ti vorbeasca despre orice: de la papusi sau masinute la pasiunea pe care a dezvoltat-o pentru vreun star TV. Incurajeaza copiii sa-i exprime dorintele, frustrarile, durerile, intelege-le si invata-i cum sa le gestioneze, cum sa le rezolve.

 

 

Reguli clare

                          

          In incercarea de a fi un parinte bun, mai trebuie sa fii cateodata si “baiatul rau”. Copiii au nevoie si de reguli pe care trebuie sa le respecte: reguli de igiena, de comportament, de bune maniere, reguli pentru siguranta si integritatea personala, reguli in ceea ce priveste urmaritul programelor TV sau jocul pe calculator, reguli privind curatenia in casa etc. Toate acestea sunt lucruri de care va depinde viata lor, ca adulti.

 

Lauda

 

          Parintii buni nu critica, parintii buni lauda. Sarbatoreste fiecare mic “triumf” al copiilor tai. E de-ajuns sa spui “Bravo!” sau “Ai facut o treaba buna!”. Daca-i certi de fiecare data cand fac ceva gresit si nu-i lauzi niciodata pentru o fapta buna, in mintea lor se va crea un complex de inferioritate bazata pe ideea ca nu fac niciodata nimic bun, ca tot timpul gresesc, ca nu sunt buni de nimic.

 

Consecventa

 

          E destul de greu sa fii consecvent, insa nu imposibil. Odata ce ai setat o regula, trebuie sa o aplici de fiecare data. Altfel vei deruta copiii si nu vor mai sti cand si ce sa faca. Copiii, mai ales cand sunt mici, au nevoie de siguranta, de o oarecare rutina. Iar daca schimbi de fiecare data regulile, in primul rand nu vei mai avea tu, ca parinte, credibilitate.

 

Implicare

 

          Serviciu, casa, familie, prieteni, vase de spalat – iata numai cateva activitati care iti ocupa mai toata ziua. In tot acest amalgam de activitati trebuie sa rezervi un spatiu si copiilor tai. Implica-te in viata copilului tau, fii tot timpul alaturi de el, fii informat cu privire la activitatile de la gradinita. Mergeti impreuna la activitati care implica participarea ca echipa “parinti si copii” sau practicati acasa astfel de jocuri. De exemplu impartiti curatenia casei pe echipe.

O vizita la muzeu, o seara la cinematograf sunt tot atatea idei de a petrece mai mult timp cu copiii tai, de a vorbi, de a crea legaturi puternice intre voi, de a consolida relatia parinti-copii.

 

Actiune si reactiune

 

           La scoala ai invatat ca orice actiune are si o reactiune. Se mai intampla ca cei mici sa nu te asculte si sa faca si cateva traznai. Ce e de facut? Ii explici ca dupa fapta si rasplata. Ii transmiti un avertisment si un sfat: Daca faci A (fapta rea) urmeaza B (consecinta), daca faci C (fapta buna) primesti D (recompensa). Sunt si situatii cand este bine sa-ti lasi copiii sa suporte consecintele faptelor sale. De exemplu, daca au obiceiul sa invite la joaca prieteni pe care apoi nu-i baga in seama sau, mai rau, ii loveste, isi va da seama singur ca data viitoare respectivii copii nu vor mai vrea sa vina. Si atunci, cei mici vor invata “pe propria piele” ca nu au avut un comportament corespunzator.

 

Modelul

          Copiii au nevoia de a admira pe cineva, de a-si stabili niste idoli pe care sa-i copieze, de a avea un statut la care sa viseze sa ajunga. Fii acel exemplu pentru copiii tai. Urmeaza un stil de viata sanatos, fa alegeri sanatoase, respecta regulile pe care le vrei respectate de catre copiii tai, fii o influenta pozitiva.

 

          Sa fii parinte este poate cea mai grea meserie din lume, dar iti poate aduce si cele mai mari satisfactii. Eforturile pe care le depui in cresterea si educarea copiiilor tai vor fi recompensate mai tarziu, cand vei avea in fata ochilor un adult responsabil si respectat. Sunt multe tactici pe care sa le aplici ca sa fii un parinte bun, iar fiecare parinte le va adopta pe cele pe care le considera cele mai potrivite pentru copilul sau. Care este secretul tau de parinte bun?


 

 

 INFLUENŢA CLIMATULUI  SOCIOFAMILIAL

ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI

 

        Climatul familial se referă la un ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini şi un anumit nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial. Acest climat poate fi: pozitiv, echilibrat, constituind o premisă importantă a maturizării intelectuale şi afective a copilului sau negativ caracterizat prin dezechilibre emoţionale, tensiune, violenţă, conflicte între membrii familiei. Climatul familial poate facilita sau diminua influenţele educaţionale şi transformarea acestora în achiziţii psiho-comportamentale la nivelul personalităţii copilului. Familia, ca matrice pentru adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de suport emoţional şi financiar, să asigure securitatea membrilor şi să-i încurajeze în situaţii dificile, sau să le suţină iniţiativele.

          Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor valorile morale care sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie. În general, în familiile cu un nivel de cultură mai ridicat există o atitudine mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului, controlul vieţii acestora, respectul mutual pentru drepturile fiecărui membru.

         Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui copil poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia bidirecţională dintre soţi, transformând-o într-una tridimensională. Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei, restructurându-i activitatea, impunând o modificare adaptativă. În condiţii normale acest lucru nu duce la un dezechilibru familial ci doar la o nouă organizare, impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiile lor.

        Nu doar copilul este cel care influenţează echilibrul familial, mai ales luând în considerare adevărul demonstrat de psihopediatri şi anume că interacţiunea dintre două persoane se schimbă îm prezenţa celei de-a treia, chiar dacă este vorba de duplexul mamă-copil, iar persoana care se interpune este tatăl copilului.

       Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale se situează undeva între cei doi poli: hiperprotecţie şi neglijare.

       Tensiunile şi conflictele dintre părinţi şi copii, pot avea intensităţi diferite şi durate variabile distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea, contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale sau forme complexe, precum agresivitatea fizică, violenţa, plecarea unui partener de la domiciliu.

        Este suficientă o singură carenţă a familiei pentru a afecta planul vieţii psihice a copilului, antrenând o serie de neajunsuri, printre care şi dificultăţi în activitatea lui dominantă; pot apărea traume de natură psihică sau morală, copilul eşuând în stări maladive de natură psihică, în conduite reprobabile.

       Într-o familie dezbinată, în care raportul soţ-soţie s-a destrămat sau este pe cale să se distrugă, copilul, conştientizând drama ce are loc, începe să se frământe, să-şi pună tot felul de întrebări, de probleme cărora nu le găseşte un răspuns favorabil, îşi simte sufletul încărcat, este chinuit de perspectivele sumbre pe care le întrevede. Trepat îşi pierde încrederea în ceea ce reprezenta dragostea, securitatea, liniştea.

       Cercetările arată că există dificultăţi mai mari în cazul copiilor provenind din familii în care soţii convieţuiesc, dar în care predomină neînţelegerile şi certurile, decât în cazul separării celor doi soţi. M.J.Chombart De Lave arăta că în cazul familiilor în care predomină neînţelegerile, certurile, alcoolismul, nervozitatea, copiii pot prezenta tulburări psihomotorii, instabilitate, nervozitate, ticuri, enurezis, manifestări de mânie, opoziţie faţă de părinţi, minciună, comportamente predelicvente precum furtul, fuga de acasă, violenţa. Autorul menţionat pledează pentru separare în condiţiile unor familii în care domină conflictele, în ciuda faptului că va exista o adaptare dificilă a copiilor la noile condiţii de viaţă, la noua configuraţie a familiei în care unul dintre părinţi va lipsi.

      Familiile care nu-şi pot soluţiona singure problemele,   pot apela la servicii de asistenţă familială, precum consiliere şi terapie pentru prevenirea disoluţiilor sau pentru rezolvarea problemelor specifice. 

     “Copilul necesită dragoste, disciplinare şi obţinerea treptată a unui grad de independenţă. El nu este vinovat dacă nu corespunde expectanţelor părinţilor, dacă copilul “real” nu are calităţile copilului “ideal”. Copilul are dreptul la interacţiuni care să-i asigure siguranţa şi dezvoltarea fizică, comunicarea, educarea trăsăturilor pozitive, înţelegere şi toleranţă.” (Carmen Ciofu, pag. 109)

     Părinţii sunt în primul rând persoane şi apoi părinţi. Ei au drepturi cel puţin egale cu ale copilului în cadrul familiei, au nevoie de respect ca autoritate familială şi ca persoane. Părinţii au dreptul la un timp propriu, la intimitate şi la fericire personală.

       Relaţia părinţi-copii în cadrul familiei ar trebui să fie un exerciţiu de perfecţiune, dar din păcate există slăbiciuni şi lipsă de armonie în orice cuplu familial. Părinţii acceptă cu uşurinţă că ei nu pot fi perfecţi, dar ar dori nişte copii perfecţi care să le îndeplinească propriul lor ideal moral sau comportamental.

      Părinţii trebuie să accepte copilul aşa cum este el cu calităţi şi defecte, să-l iubească şi să-l sprijine necondiţionat.

 

TIPOLOGII PARENTALE

      Martin  Cohen spune că sentimentul de siguranţă este dat de autoritatea părintească şi că pe copii îi înspăimântă lipsa acesteia. Autoritatea, conform dicţionarului de pedagogie, înseamnă “puterea sau dreptul de a da ordine, de a obliga să fie ascultate, de a trece la fapte sau de a lua decizii finale”. Una dintre cele mai mari nevoi ale copilului este să aibă nişte părinţi care să-şi înţeleagă poziţia autoritară în planul dinamic al unei familii.

       Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să corecteze şi să încurajeze. Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o impune o familie. Viitorul unui popor întreg stă în mâinile părinţilor, pentru că acesta depinde de copiii noştri şi de lumea pe care ei o vor construi şi-şi vor întemeia viziunea zilei de mâine.

       Rose Vincent prezintă următoarele tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi consecinţele acestora asupra personalităţii copilului.

Părinţi rigizi: impun copiilor propriile idei, opinii, modul de a trăi şi a vedea, obişnuinţele lor, fără nici o abatere şi fără să ţină cont de particularităţile individuale ale fiecăruia. Asemenea părinţi intipăresc în mintea copiilor repere foarte precise în timp şi spaţiu, care pot ajuta la înţelegerea lumii înconjurătoare. Dacă însă rigiditatea se combină cu o îngustime de vederi şi de interese, vor apărea drept consecinţe în dezvoltarea copiilor unele atitudini de infantilism şi renunţare, iar mai târziu o sărăcie a personalităţii.

Părinţi boemi: aceştia lasă copiii mai mult în seama altor persoane sau în voia lor. Ca o consecinţă poate să apară la copii o “lipsă de prezenţă” care să provoace o delăsare morală, lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a unei baze suficiente care să le garanteze un sentiment de securitate.

Părinţii anxioşi: fac ca asupra copilului să planeze o presiune, deoarece acesta se simte spionat şi strict supravegheat. Deoarece din gesturile sale se naşte teama, copilul ajunge la un fel de deposedare de el însuşi.

Părinţii infantili: refuză să se autodefinească în calitate de părinţi şi se retrag din faţa oricărei responsabilităţi, fiind, de regulă, prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare personală. Această depărtare se anulează uneori brusc, părinţii adoptând o poziţie prea apropiată de cea a copilului, printr-o identificare exagerată. Drept consecinţă, copiii părinţilor infantili riscă să nu aibă prea mare încredere în forţele proprii şi să fie dependenţi şi uşor influenţabili.

Părinţii incoerenţi: se caracterizează printr-o mare instabilitate privind modul de relaţionare cu copiii. Activitatea educativă prezintă multiple neregularităţi, exigenţele cele mai nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală. Dacă copilul nu are sprijinul unei personalităţi puternice care să se substituie părinţilor, el va prezenta adesea o stare accentuată şi continuă de descumpănire.

Părinţii prea indulgenţi: nu manifestă nici un fel de limită şi nici un fel de rezervă în a acorda copilului tot ce acesta îşi doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va putea mai târziu să suporte nici o frustrare, cultivând totuşi un anumit sentiment de vinovăţie.

Părinţii prea tandri: creează, de regulă, un climat prea încărcat de stimulente afective, fiecare părinte revărsându-şi fără nici o rezervă întreaga lui afectivitate. Asemenea atitudini pot favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor comportamente deviante pe linie sexuală.

         Specialiştii nu au putut formula o reţetă comportamentală care să fie aplicată, după părerea mea un părinte trebuie să ia câte puţin din fiecare stil parental şi să îl adapteze în funcţie de personalitatea copilului şi de situaţia care se impune.

Părinţii “normali” , cu un stil optim de interacţiune cu copilul, combină autoritatea şi fermitatea în luarea hotărârilor cu o modalitate de relaţie cu copilul căruia îi cultivă independenţa şi recunoaşterea drepturilor.

 

STILURI EDUCATIVE ALE PĂRINŢILOR

        Fiecare familie are stilul ei educativ, care este în principal dependent de stilul parental, acesta referindu-se la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi poate fi o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile personale de educaţie ale celor doi părinţi.

       Elisabeta Stănciulescu consideră că acest concept vizează natura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educaţiei. Analiza acestui aspect se poate realiza în funcţie de următoarele determinante: socio-culturale şi de clasă – mediul general, modelele culturale şi educative generale şi particulare, tradiţiile, gradul de cultură, condiţia socială, structura familiei. O altă determinantă este cea socio-economică, aceasta fiind dependentă de profesiile părinţilor. Cea de-a treia determinantă este cea psihologică individuală şi se referă la trăsături de personalitate ale părinţilor şi copiilor din familie. O altă determinantă luată în considerare este cea psihologică interindividuală, care se descrie în funcţie de relaţionare tipic în familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.

      Tipurile de stil în familii se pot plasa pe două axe: axa autoritate-liberalism sau constrângere-permisivitate şi axa dragoste-ostilitate sau ataşament-respingere.

      În primul caz sunt utilizaţi indicatori care reflectă limitele şi constrângerile impuse de părinţi activităţii copiilor, responsabilităţile atribuite acestora modul în care este exercitat controlul parental, rigoarea cu care sunt aplicate şi controlate regulile.

     În cel de-al doilea caz, indicatorii reflectă gradul de angajare al părinţilor în activitatea copilului, suportul pe care i-l oferă, timpul pe care i-l consacră, receptivitatea faţă de stările lui emoţionale şi faţă de nevoile sale.

     Prin combinarea celor două variabile, control parental şi suport parental se identifică două modele de acţiune parentală: modelul permisiv şi modelul autoritar.

      Modelul permisiv se cararcterizează prin nivelul scăzut al controlului, asociat identificării părintelui cu stările emoţionale ale copilului. Acestuia îi sunt impuse puţine norme de conduită şi responsabilităţi, iar modul în care el răspunde aşteptărilor parentale este supus unui control slab. Părinţii se străduiesc să răspundă şi să înţeleagă nevoile copilului.

        Modelul autoritar asociază un nivel înalt al controlului cu o slabă susţinere a activităţii copilului. Acestuia i se impun principii şi reguli de conduită inviolabile.

         Autoritatea, tradiţia, munca, ordinea, discilplina sunt valorile pe care părinţii le transmit sistematic.

         Din combinaţia celor două modele rezultă modelul “autorizat”, care imbină controlul sistematic cu un nivel înalt al suportului parental. Părinţii formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun, ci sunt deschişi la schimburi verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care regula a fost formulată şi trebuie respectată, situaţiile în care ea se aplică, stimulând totodată şi autonomia copilului în gândire şi în comportament. Astfel copilul se bucură de respect, îi creşte stima de sine şi implicit stima pentru autoritatea părintească, iar regulile vor fi acceptate şi respectate.

Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri nondirective (liberale).

Ţinând cont de funcţia de socializare a familiei, M. Voinea în “Psihologia familiei” identifică următoarele tipuri de familii:

  • “familii înalt educogene”, care asigură educarea copiilor, oferindu-le condiţii pentru realizarea profesională şi culturală adecvată, pentru petrecerea timpului liber în mod util şi plăcut, colaborând cu şcoala pentru a realiza controlul activităţilor din această sferă.

  • “familii educogene satisfăcătoare”, care asigură copiilor condiţii obiective şi au scopuri în educaţia familială, urmăresc realizarea profesională a copiilor lor, dar fără a controla sistematic activităţile acestora.

  • “familii nesatisfăcătoare educogen”, se caracterizează printr-un climat psihic necorespunzător, există o relaţionare defectuoasă, indiferenţă, cu un slab control parental urmat de insuccese profesionale ale copiilor.

       Din păcate există familii care promovează ele însele comportamente antisociale, încurajează vagabondajul şi delicvenţa juvenilă.

       Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă, neţinând cont de posibilităţile copilului, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care le-au făcut ei în viaţă.

       În cadrul fiecărei familii trebuie să sporească calitatea îndeplinirii acestei nobile sarcini ce revin “profesiunii de părinte”. (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991).  Ambii soţi trebuie să acţioneze în mod unitar asupra copilului şi să evite adoptarea unor strategii educaţionale care pot să influenţeze negativ comportamentul copilului şi să contribuie la formarea armonioasă a personalităţii sale.

       Nici un părinte nu-şi doreşte un copil “dificil”, neadaptat social, un copil răsfăţat, cu probleme de comportament, că fiecare părinte vrea doar ce e mai bun pentru copilul său, dar cu toate acestea întâlnim la fiecare pas copii “problemă”. Cauzele pot fi multiple ele regăsindu-se în personalitatea fiecărui individ, în situaţia economică a societăţii, în contextul vieţii sociale.

        Ceea ce putem face noi, educatorii, psihologii este promovarea unei educaţii pentru părinţi prin care să-i pregătim pentru indeplinirea cu competenţă a rolului de educatori ai propriilor copii, “înarmându-i cu cunoştinţe teoretice şi practice privind procesul de creştere şi educare a acestora şi formându-le temeinice convingeri despre necesitatea unei susţinute munci educative în familie…” (Dicţionar de pedagogie, 1979, pag.143)